Sistemul ne vrea binele

Era pe la sfârșitul anului 2015, anul 3 de luptă a tatălui meu cu cancerul. Locuia cu mine la etajul IV al unui bloc din Timișoara. Din muntele de om care fusese toată viața, rămăsese abia o umbră.

Situația devenise atât de gravă, încât într-o dimineață am chemat ambulanța. L-au dus la Spitalul Municipal din Timișoara. Nimeni nu-mi spunea nimic, în ciuda insistențelor, puteam doar să îl văd abandonat pe o targă când se deschideau ușile. După vreo 5 ore a binevoit cineva să-mi spună că l-au trimis la Județean. Am plecat după el, am stat în sala de așteptare, alte câteva ore, până a venit cineva să-mi spună că l-au internat și să merg să-i duc lucrurile.

După vreo 2 luni, alt episod. Abia a treia ambulanță care a venit într-o singură noapte l-a dus la spital, pentru că, ce să vezi? primele două au fost de părere că e prea complicat de cărat pe scări 4 etaje un om de 1,90 m, fie el și foarte slăbit. Doctorul de la a treia ambulanță m-a certat că nu i-am chemat mai repede, îl las să moară așa? Din nou la Municipal, pe timp de noapte de data asta. Erau doar vreo 2 oameni, însoțiți de polițiști. Alte 4 ore de așteptare, spre dimineață, până să mă anunțe îl internează și va fi operat a doua zi.

Îmi amintesc că era 5 dimineața și m-am pornit pe jos spre casă. Alți oameni mergeau grăbiți către lucru. Era foarte frig, dar când am trecut pe lângă Parcul Botanic, am auzit mierlele cântând dumnezeiește. Atunci nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile de neputință, de revoltă, de singurătate…

Sigur, a mai fost și ziua în care a stat vreo 3 ore cu dureri cumplite la medicul oncolog care trebuia să-i prescrie calmante, pentru că nu mergea cardul de sănătate și nu-i putea elibera rețeta, și multe alte episoade de mizerie, care să se adune la suferința cauzată de boală și să-i amărască și mai mult finalul.

Iar acum, tânărul doctor  Amin Zahra, medic la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, are tupeul să scrie:

”Trăiesc un sentiment greu de descris, este o combinație între furie și tristețe.

Am stat 20 de minute în UPU pentru un consult și în timpul ăsta m-am simțit sufocat și nu de la mască, ci de la numărul mare de pacienți care își așteaptă un pat, pe orice secție… (…) Și atunci, dacă tot ne iubim aproapele și îi vrem binele… Nu mai bine stați la coadă la un centru de vaccinare, decât să stai cu zilele în UPU așteptând un pat ???”

https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FROVaccinare%2Fposts%2F256149199732163&show_text=true&width=500

Pe bune? Din păcate, fiind cu câțiva ani prea devreme, eu nu am putut da vina pe nevaccinați pentru propriile experiențe la UPU, ci doar pe sistemul care ne vrea întotdeauna binele, deci în care trebuie să ne încredem orbește…

Nu sunt antivaxxer, dar nici nu mi-e frică de virusul minune (poate sună cinic, dar după ce ai de a face cu cancerul, chiar indirect, covidul (care cu mine și cunoscuții mei a fost destul de blând), în cea mai rea dintre ipoteze, parcă nu e cel mai rău lucru, pentru că măcar suferința durează mai puțin). Dar, desigur, rămâne valabil „mai bine sănătos și bogat, decât bolnav și sărac”.

Cred că fiecare ar trebui să facă așa cum consideră mai bine pentru sine, pentru că ne-am născut liberi și ar fi păcat să ne lăsăm înrobiți fără cârcnire. Și tot ferindu-ne de moarte și temându-ne de ea, să nu cumva să uităm să trăim! Sănătate tuturor!

Oamenii au ales! Să ne fie de bine!

Ieri am învățat că nu mă pricep la „politică” … și nici la oameni … sau măcar la proporția din fiecare tipologie care formează comunitatea … E adevărat că am avut de la început o bănuială că priceperea mea în aceste domenii este foarte limitată, ceea ce într-un fel mă bucură pentru că înseamnă că viețuirea mea pe aceste meleaguri mioritice nu a mi-a ucis nici idealismul, nici valorile, nici principiile.

În multe părți ale țării, de la București la Timișoara, cetățenii au fost nemulțumiți și au vrut o schimbare, pe care au și înfăptuit-o. Nu știu dacă va fi mai bine sau mai rău, timpul ne-o va arăta tuturor. Nu m-aș grăbi să sărbătoresc înscăunările, aș prefera să aștept realizările, punerea în practică a „proiectelor” și „programelor”. Dar, în final, orice prilej de bucurie este binevenit, că de necazuri avem destul timp să ne ocupăm când vor apărea.

Pe lângă astea, în România noastră minunată, au câștigat alegerile un cetățean mort, un individ care și-a filmat fetița în timp ce o abuza psihic, un altul care a făcut sex în primărie cu două minore traficate și un altul condamnat definitiv pentru pornografie infantilă. Deci va mai dura o perioadă până la deșteptarea majorității românilor.

La nivelul comunității noastre mici și periurbane, oamenii, în cunoștință de cauză, au ales continuitatea, o vor avea, foarte probabil cu vârf și îndesat.

Unii au fost dezamăgiți pentru că rezultatele nu au fost la înălțimea speranțelor pe care le aveau, dar s-au comportat decent, au mulțumit susținătorilor și presupun că își vor continua viețile în linie cu principiile pe care le au. Au fost și cei care s-au grăbit să felicite prin toate mijloacele câștigătorii chiar înainte de aflarea rezultatelor finale, semn că nici măcar ei nu au crezut în ei înșiși, deci cum ar fi putut convinge pe altcineva?

Alții s-au declarat mari învingători și ieșiți din anonimat, deși, după părerea mea, rezultatele au fost sub așteptări, sau în orice caz sub rezultatele naționale ale partidului, iar celebritatea se presupune că nu făcea parte din scopul operațiunii. De asemenea, aproape subit, opoziția și începutul cel nou s-au transformat în dorință de colaborare cu majoritatea îmbătrânită în rele, pentru că, în final, binele comunității începe cu propriul bine.

Învingătorii adevărați s-au bucurat, cum e și firesc, se pare că au avut totuși ceva emoții. Manifestările unora dintre fanii talibani ai acestora au fost de prost gust, ca și întreaga campanie de susținere a ”cionteilor și birtocilor”, ca să citez un clasic local, care, printre altele, au îndrăznit să trimită o distinsă doamnă ”la cratiță”, deși se pare că dumneaei și-a câștigat totuși un loc de consilier.

Din partea alegătorilor a plouat cu felicitări, ceea ce mi-ar fi amintit un pic de epoca feudală, dacă aș fi trăit atunci, dar, nefiind cazul, este în regulă. S-a utilizat întreg arsenalul de gif-uri Facebook, plus expresii celebre și absolut savuroase (ortografia este cea originală a autorilor anoonimizați) precum:

• „bravo noua ciuda voua cei care Ati candidat”;
• „cred ca va scos figurile si smecheriile din cap acuma nu mai comentati luati aminte si invatati tace si face bravo clau inaite ca rusi”;
• „Eu am zis de mult ca la sinandrei nare cine sa va bata ,, nau fost și nici no să fie nici odată candidați puternici pentru că nu avem etc”

A fost o experiență interesantă. Întrucât deocamdată nu s-a inventat un sistem mai corect, vom mai trăi încă 4 ani conform deciziei majorității căreia i-a păsat suficient încât să meargă la vot. Cei confirmați vor continua să facă ce au făcut și până acum, pentru că nu se supără nimeni, sau nu suficienți încât să conteze. Mi-ar plăcea ca cei nou sosiți, deși în inferioritate numerică, să-și amintească de ce ne-au cerut voturile, de faptul că sunt în opoziție când sunt derapaje și abuzuri de stăvilit, și să colaboreze cu majoritatea când o cere interesul public, pentru că, evident, instituția nu trebuie blocată. N-ar fi rău nici ca cetățenii să fie mai interesați, mai vigilenți și mai activi, că doar e vorba de banii și de bunăstarea lor. Doar v-am spus de la început că nu mi-a murit idealismul! 🙃

A fost campanie…

Este pentru prima dată în viața mea când m-au interesat alegerile cu adevărat, din mai multe motive:

• în primul rând pentru că o persoană din viața mea a participat activ, alături de altele pe care le cunosc personal, și am fost curioasă să aflu îndeaproape ce „meșteresc”;
• trăiesc într-o comunitate suficient de mică, încât să sper că, măcar la nivel local, părerea omului de rând poate face o diferență;
• deși sunt de relativ puțin timp stabilită în această localitate, simt că încep să prind rădăcini și speranța mea este să îmi petrec aici restul zilelor, prin urmare mă interesează ce se întâmplă;
• perspectiva atât de apropiată de a avea copii îți schimă aproape brusc prioritățile și îmi doresc să fac tot ce pot pentru a le oferi măcar o micro-lume mai bună.

Să urmăresc îndeaproape manifestările publice ale candidaților și ale susținătorilor acestora a fost o experiență foarte interesantă.

Am văzut dezvăluiri dovedite și îngrijorătoare despre cum se „sifonează” banul public, urmate de acuzații de „campanie murdară”, pentru că, evident, mizeria trebuie ținută sub preș pentru a putea continua nestingherită. Am văzut analfabeți aproape nefuncționali, cum le reproșează unor candidați lipsa diplomelor și a studiilor înalte. Am văzut foarte multe cazuri de oameni care, cu nonșalanță, mint cu nerușinare, uneori din posturi de la înălțimea cărora ar trebui să aibă o moralitate ireproșabilă, scuipă unde au mâncat și apoi mănâncă din nou de unde au scuipat…

Dar am întâlnit și oameni „ca mine”, în sensul că, din manifestările lor publice, păreau să împărtășească aceleași valori sau principii de viață. Nu știu dacă ăsta e un lucru bun neapărat, dar pe mine m-a bucurat.

M-a întristat să constat că oameni de bine, cu mai mult de doi neuroni în cap, sunt de părere că nu au pe cine vota și sunt extrem de dezamăgiți și nemulțumiți, iar alții, care nu par a avea chiar toate țiglele pe casă, merg să voteze în grup, hotărând astfel soarta noastră, a tuturor. Poate că ideea că și votul meu contează este o iluzie, dar măcar am conștiința împăcată că am făcut tot ce ținea de mine în acest moment pentru a contribui la schimbarea a ceea ce nu îmi convine. Plus că foarte mulți oameni în trecut au plătit cu viața acest privilegiu, care nouă acum ni se pare atât de firesc, prin urmare nu vreau să îmi bat joc de el și să îl arunc la gunoi.

Nu aș îndrăzni niciodată să sfătuiesc pe cineva cu cine să voteze, pentru că nu poți ști cu adevărat ce e în mintea și în sufletul celorlalți, a candidaților, încât să poți garanta pentru cineva. Plus că ar fi irelevant, pentru că nu sunt și nici nu îmi doresc să fiu vreun ”influencer”. Cred că oamenii au văzut tot ce era de văzut și, bazat pe propriul creier și instinct, dar mai ales pe propria răspundere, vor alege cum vor crede de cuviință.

Mi-ar plăcea să ajungă în funcție suficienți oameni buni (indiferent de la ce partid), adică oameni care să fie bine intenționați, să creadă în niște valori, altele decât preamăritul ban, și chiar să încerce, cu bună credință, să facă lucruri bune pentru comunitate.

Ce va fi, vom trăi și vom vedea, și sper că vom avea puterea să reacționăm în consecință la momentul potrivit.

Suntem singuri, dar mulți

”De la o vreme, chipurile bărbaților adânciți în gânduri își pierduseră împietrirea năucită, devenind încruntate, dure și bătăioase. Atunci, femeile înțeleseră că sunt la adăpost de primejdie și că lumea nu se va prăbuși.”

John Steinbeck – ”Fructele Mâniei”

Ciocu’ mic și așteaptă salvatorul

Nu îmi dau seama dacă este un lucru caracteristic doar românilor sau e mai generalizat, dar parcă la noi, oamenii simt tot timpul nevoia unui tătuc, sau a unui erou. Să vină cineva să le dea, să le facă, să-i salveze…

Zilele astea văd cum mulți oameni, ajunși la limita suportabilului, își pun toate speranțele de mai bine într-un om care, o dată ajuns în funcția pentru care candidează, le va rezolva problemele, le va face viața mai bună. Este oarecum admirabil că încă mai există atâta încredere într-un oarecine, dar și trist să constați atâta lipsă de autostimă.

Sunt mulți oameni care se talibanizează în susținerea unei figuri, aproape mesianice. Ne va salva pentru că hăhăie ca noi, sau pentru că e neamț și se știe, nemții pe toate le fac bine, sau pentru că e tehnocrat, sau pentru că e tânăr, sau … sau … sau … Și odată porniți pe acest drum, susținătorii ultrași nu mai admit nicio opinie contrară, iar dacă cineva îndrăznește măcar să sugereze existența vreunui aspect negativ, sunt de îndată umpluți de lături.

Evident că aproape imediat după înscăunarea ”eroului ales”, realitatea își ițește chipul hâd și iluzia se spulberă. Adevărul este că, în România cel puțin, în 90% din cazuri, ”ăstora” de la conducere, indiferent din ce partid fac parte, nu le pasă de noi. Îi interesează doar să obțină și să păstreze puterea cât mai mult timp și să se îmbogățească ei și neamurile lor, din furt, într-o formă sau alta, în așa hal încât trei generații viitoare să nu mai trebuiască să muncească. Nu vor să trăim noi mai bine, să fim în siguranță și alte povești, suntem buni doar să muncim, să plătim taxe și să ținem ”ciocu’ mic”.

Și totuși, puterea e la noi!

Nu trebuie să ne facem iluzii, oamenii de rând sunt singuri, iar de partea cealaltă de ”sistemul”, care, culmea! este hrănit tot de noi. Este foarte puțin probabil să vină cineva să ne salveze, să-i pese cu adevărat. Și totuși, ne avem pe noi, unii pe alții, iar cea mai mare prostie pe care o facem este să ne învrăjbim între noi și să uităm de omenie, de prietenie.

În această perioadă sistemul are nevoie de noi, pentru a avea legitimitate și confirmare. Este unul din momentele în care, la nivel local, mai ales în comunitățile mici, putem face ceva, pentru că sunt oameni pe care îi cunoaștem personal, pe unii de o viață, ne întâlnim cu ei pe stradă, avem un cuvânt de spus și ni-l putem exprima direct.

Concluzia cea mai greșită la care putem ajunge este că ”oricum sunt toți la fel”, ”ce rost are să știm?”, ”de ce să mai mergem la vot?”. Pentru că există soluții:

Când adevărul devine murdar

Sfinții neprihăniți și campania electorală

Campania electorală care se află acum în desfășurare, poate avea și o latură foarte educativă, dacă faci un mic efort să vezi dincolo de predelele groase de fum și de trucurile ieftine ale saltimbancilor politici.

Văd din ce în ce mai multe îndemnuri la o ”campanie curată”, de parcă am trăi într-un pension de domnișoare la începutul secolului trecut. Dacă vine din partea unor oameni normali, care nu au nicio miză personală, poate fi de înțeles că s-au săturat de circ. În schimb, dacă ”neprihănitul” care face apel, abia a terminat de aruncat cu noroi în cineva, nu mai e în regulă.

Iar când declarația vine de la ”putere”, atunci foarte posibil există ceva de ascuns. De ce? Pentru că e ilegal sau măcar imoral.

Ce înseamnă totuși campanie curată/campanie murdară? Sau campanie pozitivă/campanie negativă?

Din punctul meu de vedere, campania curată poate fi pozitivă sau negativă. Bineînțeles, în practică, se întâmplă un amestec din cele două, în proporții variabile.

Într-o campanie pozitivă, candidatul se concentrează asupra propriei persoane, încearcă să se prezinte pe sine într-o lumină pozitivă, să-și expună realizările și proiectele de viitor.

Candidații care abordează o campanie negativă (preponderent), încearcă să scoată în evidență defectele contracandidaților, nereușitele, gafele acestora, uneori chiar reușesc să facă dezvăluiri în urma cărora organele justiției ar trebui să se autosesizeze. Însă, într-o campanie negativă curată, ceea ce se prezintă este întotdeauna adevărat. Există dovezi, argumente solide, fapte demonstrate, nu păreri sau răutăți.

Ce face o campanie să fie murdară?

• Atacurile la persoana contracandidatului sau a familiei acestuia;
• Jignirile, injuriile;
• Minciunile, adevărurile trunchiate, insinuările perverse care să inducă lucruri neadevărate;
• Aducerea în public a anumitor lucruri personale care nu au niciun fel de relevanță pentru comunitate, decât cel mult bârfă ieftină la colț de stradă.

Însă niciodată adevărul nu poate constitui ”campanie murdară”.

Dar ce te faci atunci când ai puterea și vezi cum îți scapă printre degete?

Iartă-ne nouă schingiuirea zilnică!

Astăzi este ziua limbii române, din păcate un prilej trist de cugetare…

Pentru mine, limba română a făcut întodeauna parte din ființa mea, din identitatea mea. Deși, de-a lungul timpului am studiat și alte limbi, ba chiar le pot utiliza la nivel destul de avansat, am constatat că nimic nu exprimă mai exact și mai frumos ceea ce sunt, decât limba română.

Să trăiești în această țară, să ai acces la internet, să fii posesor de “smart” orice în afară de creier și să nu fii în stare să scrii două rânduri corect în limba ta maternă, este o mârlănie fără seamăn! Și dacă te mai și erijezi în mare lider de comunitate, este cu atât mai rușinos!

Mă opresc aici pentru că alții, înzestrați cu mult har, ne-au lăsat mărturii extraordinare despre sensurile profunde ale limbii noastre, atât de nedreptățită în vremurile astea:

Să moară dușmanii mei! Mult succes le doresc!

Cum în ultimul timp nu prea s-au mai produs emisiuni noi la TV, m-am gândit să urmăresc foarte atent campania electorală la nivel local. Sigur, mai sunt și alte motive, cum ar fi faptul că sunt trăitoare în comunitate și ceea ce se întâmplă îmi afectează direct viața.

Am observat cum, într-un spirit de fairplay de care Maica Tereza însăși ar fi mândră, unii candidați la o funcție pentru care există un singur loc, le urează contracandidaților ”Succes!”.

Desigur, este de apreciat un om suficient de deschis la minte și de vertical, care poate aprecia fapte sau idei ale oponenților, ba chiar le poate recunoaște meritul în rezolvarea unor probleme ale comunității. Este un lucru perfect normal și civilizat. Pot să înțeleg dacă ai suficient respect pentru o persoană, încât să nu-ți displacă să o vezi alături de tine într-o funcție din care speri să rezolvi ceva (preferabil pentru alți oameni decât pentru tine personal).

Dar de aici până la a-i ura succes contracandidatului la același loc e cale lungă, pavată cu multă ipocrizie, dublată de pupincurism în unele cazuri. Dacă celălalt are succes, înseamnă că tu ai pierdut. Dacă nu îți dorești să câștigi, pentru ce încurci lumea candidând? Cu atât mai mult dacă oponentul este titularul actual al funcției, de care se presupune că ești nemulțumit și crezi că poți face mai bine lucrurile, altfel ce rost are candidatura?

Propun să rămânem totuși în lumea vertebratelor, nu de alta dar moluștele și-au ales deja liderul.

_{Foto credit: https://arad360.ro/tag/pupincuristi-aradeni/}

Praf în ochi

Să-i prostim pe fraieri!

Am văzut în mediul online că tot circulă în perioada asta electorală poza de mai sus, cu titlu de mare găselniță inteligentă. Și mai surprinzător a fost să constat cum unii candidați se prefac a o aplauda, ca dovadă supremă a sacrificiului lor pe altarul binelui public.

Să ne folosim creierele din dotare și să analizăm despre ce e vorba, după ce vom trece, strângând din dinți, peste erorile de logică și de exprimare, gen ”să întreprindeți CUMULATIV UNA dintre activități” (dacă e cumulativ sunt toate, dacă e una, nu e cumulativ) sau pleonasmul ”să DONEZE BENEVOL” (donația este prin definiție un act benevol, altfel se numește confiscare sau furt)

Vom utiliza drept exemplu situația din Comuna Sânandrei, județul Timiș.

De la ce ne-am luat și cât sunt drepturile astea bănești

Conform Codului Administrativ și Hotărârii Consiliului Local Sânandrei nr. 1/30.01.2020, indemnizația unui consilier local este de 10% din indemnizația lunară a primarului calculată înainte de aplicarea majorării cu 25% pe perioada implementării proiectelor finanțate din fonduri europene (!?), adică 1040 lei pentru participarea la cel puțin 2 ședințe ale consiliului, respectiv 520 lei pentru o ședință. E discutabil dacă e mult sau puțin, fiecare evaluează raportat la propria situație financiară. Însă nu e lipsit de importanță să vedem contextul, adică întreaga grilă de salarizare a angajaților din instituție:

Referitor la pretențiile enunțate de autorul ”cugetării”:

Amintirile copilăriei (1)

Timpurile…

Am fost un copil fericit, cândva, demult, în vremuri imemoriale… înainte de internet și calculatoare (sigur, undeva fuseseră inventate deja, dar pentru noi, pur și simplu nu existau), televizoarele erau alb-negru, telefonul avea disc, și doar oamenii (unii) erau smart. Erau timpuri foarte ciudate, când nicio vacă nu era mov.

Pe atunci erau patru anotimpuri, verile cu o căldură suportabilă, iernile friguroase și cu zăpezi cât omul de înalte. Ploua la timp, iar de nu, ”ieșea popa cu icoanele”, fără să perceapă un comision consistent pentru asta și fără verificarea încasărilor pe ultimii 5 ani de la pioșii enoriași aflați în nevoie.

Codrul era încă frate cu românul (după cum s-a dovedit mai târziu, românul avea nume de cod ”Cain”), iar Holzindustrie Schweighofer mai avea mulți ani până să se înființeze și să se înfrupte cu nesaț din el.

Mâncarea era raționalizată, prin urmare caloriile rămâneau necontabilizate, iar ”intermittent fasting” se făcea doar în Vinerea Mare. Oamenii nu mergeau cu mașina la sală, unde să alerge pe o bandă sau să ridice greutăți, pentru că mașinile erau destul de rare, combustibilul nu foarte accesibil, prin urmare mergeau pe jos unde aveau treabă, de obicei cărând bagaje, copii și alte lucruri trebuincioase.

Nici în epoca aceea nu prea era liberă exprimarea, însă pedepsele erau ceva mai grave decât niște înjurături pe Facebook. Dar oamenii reușeau să inventeze modalități foarte inteligente în care să-și încifreze ideile interzise și să le ofere publicului. Propaganda și manipularea erau cam la fel, este o moștenire care s-a păstrat și a evoluat ”frumos”.

Nu aveam voie să mergem în străinătate, dar asta nu era o mare problemă, pentru că nici nu ne trecea prin cap că ar fi putut exista posibilitatea asta. Insule exotice, Marea Caraibilor sau vechea Elada ne erau cunoscute doar din cărți sau de pe hărțile studiate la ora de geografie, prin urmare nu exercitau asupra noastră vreo ispită irezistibilă. Plus că de noi era mai aproape marele URSS, iar prin comparație, România nu părea chiar cel mai rău loc de pe pământ.

Atunci timpul părea să aibă încă răbdare cu noi… era doar o iluzie…

– va urma –

_{Imaginile prezente în aceste galerii sunt cu titlu de prezentare. Drepturile de autor aparțin exclusiv creatorilor.}

În sfârșit, e timpul nostru!

Pregătiți armele!… sau … Întoarceți armele!

Zilele astea suntem în plină campanie electorală, ca întotdeauna, cei care vor acces la funcții publice și cei ce vor să le păstreze, se grăbesc să-și scoată armele.

Deși poate nu au atâta strălucire precum cele prezidențiale, spre exemplu, alegerile locale mi se par mai importante dintr-un anumit punct de vedere, în special pentru comunitățile mai mici. Competitorii sunt ”ai tăi”, oameni pe care îi cunoști personal, cu care te întâlnești pe stradă, care îți rezolvă (sau nu) gropile din asfalt, curățenia, PUZ-ul și tot felul de lucruri, mai mari sau mai mărunte, de care te lovești zilnic.

Stimabilii eligibili își pun hainele cele bune și limbajul elevat (fiecare după posibilități) și încearcă să ne impresioneze, să ne promită, să ne seducă… În secret sau la lumină, se uneltesc lucruri, se fac dezvăluiri, se încheagă alianțe și se nasc dușmănii. Este perioada în care poporul primește un pic mai multă pâine și porție înzecită de circ.

Caragealiana_-_Caruta cu paiate

Odată la 4 ani, pentru o singură zi, avem puterea. De ce-i dăm cu piciorul?

Am observat, însă, în rândul alegătorilor, un soi de lehamete, uneori dusă până la indolență. Ceea ce este anormal, pentru că este vorba de comunitatea noastră, de banii noștri, de multe lucruri care ne vor afecta în mod direct viețile. În general oamenii își justifică nepăsarea prin ”axiome” de genul: