”De la o vreme, chipurile bărbaților adânciți în gânduri își pierduseră împietrirea năucită, devenind încruntate, dure și bătăioase. Atunci, femeile înțeleseră că sunt la adăpost de primejdie și că lumea nu se va prăbuși.”
John Steinbeck – ”Fructele Mâniei”
Ciocu’ mic și așteaptă salvatorul
Nu îmi dau seama dacă este un lucru caracteristic doar românilor sau e mai generalizat, dar parcă la noi, oamenii simt tot timpul nevoia unui tătuc, sau a unui erou. Să vină cineva să le dea, să le facă, să-i salveze…
Zilele astea văd cum mulți oameni, ajunși la limita suportabilului, își pun toate speranțele de mai bine într-un om care, o dată ajuns în funcția pentru care candidează, le va rezolva problemele, le va face viața mai bună. Este oarecum admirabil că încă mai există atâta încredere într-un oarecine, dar și trist să constați atâta lipsă de autostimă.
Sunt mulți oameni care se talibanizează în susținerea unei figuri, aproape mesianice. Ne va salva pentru că hăhăie ca noi, sau pentru că e neamț și se știe, nemții pe toate le fac bine, sau pentru că e tehnocrat, sau pentru că e tânăr, sau … sau … sau … Și odată porniți pe acest drum, susținătorii ultrași nu mai admit nicio opinie contrară, iar dacă cineva îndrăznește măcar să sugereze existența vreunui aspect negativ, sunt de îndată umpluți de lături.
Evident că aproape imediat după înscăunarea ”eroului ales”, realitatea își ițește chipul hâd și iluzia se spulberă. Adevărul este că, în România cel puțin, în 90% din cazuri, ”ăstora” de la conducere, indiferent din ce partid fac parte, nu le pasă de noi. Îi interesează doar să obțină și să păstreze puterea cât mai mult timp și să se îmbogățească ei și neamurile lor, din furt, într-o formă sau alta, în așa hal încât trei generații viitoare să nu mai trebuiască să muncească. Nu vor să trăim noi mai bine, să fim în siguranță și alte povești, suntem buni doar să muncim, să plătim taxe și să ținem ”ciocu’ mic”.
Și totuși, puterea e la noi!
Nu trebuie să ne facem iluzii, oamenii de rând sunt singuri, iar de partea cealaltă de ”sistemul”, care, culmea! este hrănit tot de noi. Este foarte puțin probabil să vină cineva să ne salveze, să-i pese cu adevărat. Și totuși, ne avem pe noi, unii pe alții, iar cea mai mare prostie pe care o facem este să ne învrăjbim între noi și să uităm de omenie, de prietenie.
În această perioadă sistemul are nevoie de noi, pentru a avea legitimitate și confirmare. Este unul din momentele în care, la nivel local, mai ales în comunitățile mici, putem face ceva, pentru că sunt oameni pe care îi cunoaștem personal, pe unii de o viață, ne întâlnim cu ei pe stradă, avem un cuvânt de spus și ni-l putem exprima direct.
Concluzia cea mai greșită la care putem ajunge este că ”oricum sunt toți la fel”, ”ce rost are să știm?”, ”de ce să mai mergem la vot?”. Pentru că există soluții:
1. Noi nu suntem iobagi pe moșiile lor
Ar trebui să terminăm cu atitudinea asta de căciuleală în fața autorității. Suntem cetățeni cu drepturi, iar ei ar trebui să lucreze în favoarea noastră, pentru că pe banii noștri deja o fac. Teama asta că ”dacă supăr pe cineva și apoi am nevoie de ceva de la ei și nu mai pot obține” ar trebui să nu existe, ba chiar să fie invers, adică autoritățile ar trebui să aibă grijă să nu înfurie cetățenii. E obligația lor să facă, prevăzută de lege, nu merge pe simpatii. Dacă vedem că unul dintre noi este nedreptățit sau i se întâmplă abuzuri, ar trebui susținut, cel puțin verbal, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că data viitoare s-ar putea să ni se întâmple nouă.
2. Gata cu ”măcar a făcut ceva” sau ”a furat dar a și făcut”!
Standardul nu trebuie să fie ”măcar a făcut ceva”, ci ”a făcut maximul care se putea face pentru comunitatea noastră cu resursele pe care le-a avut, sau pe care ar fi putut să le obțină și le-a obținut” altfel să se ducă de unde a venit și să lase pe altul mai capabil.
În viață, dar și în politică, este o mentalitate foarte păguboasă să crezi că nu se poate mai bine: ”N-o fi ăsta cel mai bun, dar parcă dacă vine altul nu e la fel?”. Chiar ei ne scot ochii tot timpul cu relele care s-au întâmplat înainte de mandatul lor, și cum le-au reparat ei ca să fie atât de bine acum. Deci, sunt posibilități mari ca următorul să poată și mai mult.
Și faptul că s-au făcut lucruri pentru comunitate nu este o mare favoare pe care autoritatea le-o face oamenilor. Este normal să facă, este din banii noștri, din care și ei sunt plătiți foarte generos.
Cât despre furat, indiferent ce formă îmbracă, nici nu ar trebui măcar să intre în discuție, locul ”alesului vinovat” este la pușcărie, nicidecum un nou mandat.
3. Nu ne uităm niciodată interesul și nu-i lăsăm nesupravegheați.
De obicei în preajma alegerilor sunt devoalate tot felul de lucruri, de ”afaceri”, de ”mișmașuri” și uneori chiar infracțiuni. Pe unii cetățeni îi interesează, penalizează prin vot făptuitorul. Altora nu le pasă. Atitudinea cea mai productivă ar fi să ne pese tuturor tot timpul. Administrația trebuie să fie transparentă, pentru că, în fond, cei administrați suntem chiar noi.
Cred că ăsta este unul din cazurile în care se aplică foarte bine proverbul ”Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Chiar și cei care pornesc cu cele mai bune intenții, pot fi ”ispitiți”, ”convinși” ca pentru anumite interese personale să închidă un ochi la vreo neregularitate, să dea o hârtie, un contract și tot așa. Dacă toți s-au îmbogățit, de ce să fie ei mai fraieri? Și încep cu ceva mărunt, văd că nu observă nimeni și nu se întâmplă nimic, data următoare fac ceva mai mult, și tot așa. Iar când văd cât de ușor sunt oamenii de prostit, când nu doar că nu este sancționat, dar este recompensat cu un nou mandat, cerul e limita, sau, mă rog, bugetul instituției.
În schimb, dacă oamenii ar fi atenți și ar reacționa, fățiș, direct, mai de rușine, mai de frică, abuzurile ar fi mai limitate.
Sunt foarte puțini oameni care ar merita să îmbătrânească într-o funcție, pentru că o fac atât de bine. Cineva îmi spunea odată ”Toți sunt utili, nimeni nu este indispensabil”. Schimbarea face bine și comunității și persoanei în cauză, care evită astfel să înceapă să confunde instituția administrată cu propria moșie. Eu am un principiu: când alesul/funcționarul începe să vorbească la persoana I singular (”eu am realizat”, ”eu voi face” ”proiectele mele”, ”primăria mea”, ”guvernul meu” etc.) e semn sigur că s-a instaurat un soi de dictatură și e timpul să plece și să ne lase.
4. Mai sunt judecători la Berlin
”Cândva, în a doua parte a veacului al XVIII-lea, pe un teren pe care regele Prusiei Frederic al II-lea dorea să-și extindă parcul castelului de la Sanssouci, exista o moară. Cum morarul a refuzat să vândă proprietatea, regele l-a avertizat că poate să o ia și cu forța. La această amenințare a regelui, morarul a răspuns cu celebra frază: ”Mai sunt judecători la Berlin!”, sugerând că, în fața forței și arbitrarului, judecătorii de la Berlin sunt intangibili și nepărtinitori.”
Dan Radu Rușanu – ”Mai sunt judecători la Berlin”
Deși, din păcate, în România justiția nu este întotdeauna cum ar trebui să fie, mai există Judecători și la noi. O acțiune în justiție este consumatoare de timp, bani și stres, dar unele spețe chiar merită. Chiar și în cazul în care nu câștigăm, oponenții noștri vor rămâne cu ideea că totuși nu putem fi călcați în picioare și poate data viitoare vor fi ei mai puțin norocoși.
5. ”Proști, dar mulți”
Nu este niciun secret că noi, cetățenii, suntem considerați de către ”aleși” proști de-a dreptul, într-atât încât atunci când vedem cu ochii noștri dovezile, ni se spune cu seninătate că nu trebuie să credem ce vedem, ci ceea ce ni se spune. Și culmea e că au dreptate în privința unora să-i eticheteze astfel.
Dar nu trebuie să uităm niciodată că suntem mulți. Atunci când se întrece orice limită, când orice alt mijloc de apărare împotriva abuzurilor a fost epuizat, dacă ne adunăm cu toții și le spunem ce credem, devenim aproape imposibil de refuzat. De-a lungul timpului mulțimile au obținut multe, de la capul lui Moțoc la cel al lui Ceaușescu și la neadoptarea legilor justiției. Nu discutăm acum consecințele faste sau nefaste, dar putem învăța că avem și noi putere, și încă una foarte mare, iar singura lor posibilitate de a o distruge este dezbinarea.
Nu avem nevoie de niciun erou care să vină să ne salveze, pentru că oricum nu va veni. Dar ne avem unii pe alții, și împreună ne putem ”ajuta singuri”. Trebuie doar să ne cunoaștem drepturile, să ne respectăm pe noi înșine, să nu ne lăsăm mințiți cu nerușinare și călcați în picioare și, măcar în situații de extremă importanță pentru comunitate, să lăsăm orgoliile și diferențele dintre noi și să facem un mic exercițiu de solidaritate. Poate așa vom putea respira un pic mai ușor și traiul în această țară va deveni suportabil. Dar, mai ales, poate avem o șansă să evităm cine știe ce nenorocire pe care acum nici nu ne-o putem imagina.
„Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”
Friedrich Gustav Emil Martin Niemöller
Spun ce cred - jurnal personal 