Sistemul ne vrea binele

Era pe la sfârșitul anului 2015, anul 3 de luptă a tatălui meu cu cancerul. Locuia cu mine la etajul IV al unui bloc din Timișoara. Din muntele de om care fusese toată viața, rămăsese abia o umbră.

Situația devenise atât de gravă, încât într-o dimineață am chemat ambulanța. L-au dus la Spitalul Municipal din Timișoara. Nimeni nu-mi spunea nimic, în ciuda insistențelor, puteam doar să îl văd abandonat pe o targă când se deschideau ușile. După vreo 5 ore a binevoit cineva să-mi spună că l-au trimis la Județean. Am plecat după el, am stat în sala de așteptare, alte câteva ore, până a venit cineva să-mi spună că l-au internat și să merg să-i duc lucrurile.

După vreo 2 luni, alt episod. Abia a treia ambulanță care a venit într-o singură noapte l-a dus la spital, pentru că, ce să vezi? primele două au fost de părere că e prea complicat de cărat pe scări 4 etaje un om de 1,90 m, fie el și foarte slăbit. Doctorul de la a treia ambulanță m-a certat că nu i-am chemat mai repede, îl las să moară așa? Din nou la Municipal, pe timp de noapte de data asta. Erau doar vreo 2 oameni, însoțiți de polițiști. Alte 4 ore de așteptare, spre dimineață, până să mă anunțe îl internează și va fi operat a doua zi.

Îmi amintesc că era 5 dimineața și m-am pornit pe jos spre casă. Alți oameni mergeau grăbiți către lucru. Era foarte frig, dar când am trecut pe lângă Parcul Botanic, am auzit mierlele cântând dumnezeiește. Atunci nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile de neputință, de revoltă, de singurătate…

Sigur, a mai fost și ziua în care a stat vreo 3 ore cu dureri cumplite la medicul oncolog care trebuia să-i prescrie calmante, pentru că nu mergea cardul de sănătate și nu-i putea elibera rețeta, și multe alte episoade de mizerie, care să se adune la suferința cauzată de boală și să-i amărască și mai mult finalul.

Iar acum, tânărul doctor  Amin Zahra, medic la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, are tupeul să scrie:

”Trăiesc un sentiment greu de descris, este o combinație între furie și tristețe.

Am stat 20 de minute în UPU pentru un consult și în timpul ăsta m-am simțit sufocat și nu de la mască, ci de la numărul mare de pacienți care își așteaptă un pat, pe orice secție… (…) Și atunci, dacă tot ne iubim aproapele și îi vrem binele… Nu mai bine stați la coadă la un centru de vaccinare, decât să stai cu zilele în UPU așteptând un pat ???

https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FROVaccinare%2Fposts%2F256149199732163&show_text=true&width=500

Pe bune? Din păcate, fiind cu câțiva ani prea devreme, eu nu am putut da vina pe nevaccinați pentru propriile experiențe la UPU, ci doar pe sistemul care ne vrea întotdeauna binele, deci în care trebuie să ne încredem orbește…

Nu sunt antivaxxer, dar nici nu mi-e frică de virusul minune (poate sună cinic, dar după ce ai de a face cu cancerul, chiar indirect, covidul (care cu mine și cunoscuții mei a fost destul de blând), în cea mai rea dintre ipoteze, parcă nu e cel mai rău lucru, pentru că măcar suferința durează mai puțin). Dar, desigur, rămâne valabil „mai bine sănătos și bogat, decât bolnav și sărac”.

Cred că fiecare ar trebui să facă așa cum consideră mai bine pentru sine, pentru că ne-am născut liberi și ar fi păcat să ne lăsăm înrobiți fără cârcnire. Și tot ferindu-ne de moarte și temându-ne de ea, să nu cumva să uităm să trăim! Sănătate tuturor!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.